În acest articol vreau să scriu despre producători, distribuitori, intermediari și vânzători. Vreau să scriu despre mecanismele și rolurile pe care le îndeplinește fiecare dintre acești actori ai unei societăți moderne de producție și consum alimentar. Despre produse, intermediari și vânzători.

O mare companie “producătoare” de softuri pentru proiectare – Autodesk – a decis că nu mai vinde softurile/programele lor prin distribuitori (resseleri). A decis brusc și brutal, fără nicio consultare a clienților care cotizează anual la abonamentele acestor programe de proiectare.

Treaba distribuitorului va fi făcută, în teorie și practică, de producătorul softului.

Nu mai suntem cu toții la țară să ne creștem fiecare ce avem nevoie prin curte sau la câmpul de lângă sat. Unii suntem în oraș sau chiar la sate unde nimeni nu cultivă mai nimic. Nu putem să fim în două locuri în același timp, nu le putem face pe toate. Avem nevoie de alții pentru a ne vinde produsele. Acei “alții” pot fi rudele noastre sau alte persoane cu care avem un contract sau o înțelegere simplă. Ne-am specializat să ne facem fiecare treaba cât mai bine pe domeniul lui pentru profit, dar și pentru sustenabilitate a societății.

În cazul Autodesk se va pierde plus valoarea pe care o oferă un intermediar, un intermediar care e mai aproape de consumatorul autohton cu care vorbește aceeași limbă și conturi bancare românești. Se va pierde interesul de promovare, intermediarul respectiv nu va mai avea de ce să promoveze produsul respectiv.

E foarte greoaie cumpărarea directă de la “producătorul” Autodesk. E greu de la plată până la obținerea codului de licență.

Autodesk va pierde pe teren mediu și lung din hapsâneala de a nu mai plăti trei lei un intermediar – dealer local.

E o fascinație în mentalul popular legată de prețurile mici direct de la producător și automat de prigonire a intermediarului avid doar de profit pe spinarea producătorilor.

E foarte plăcut ca atunci când ești într-o drumeție sau vacanță să te oprești undeva pe marginea drumului, în fața unei livezi de unde să poți cumpăra mere sau alte fructe proaspete, direct de la producător, dintr-un coș proaspăt culese, sau pe care să le culegi direct din pom. Prețul va fi în acest caz foarte bun.

Dacă ai ajuns acasă, la oraș sau în localitatea ta departe de livada cu mere din vacanță, dacă vrei să cumperi aceleași mere bune și proaspete, le poți găsi la un magazin sau la o piață de cartier. În acest caz, prețul nu va fi la fel de bun ca cel al merelor cumpărate direct de la livadă. Costul pentru magazin sau aprozar va include plata culegătorilor, transportului, depozitării, transport din nou, costuri pentru vânzare (curent, plată salariu vânzător, chirie, taxe, autorizații avize, șamd). Pentru un producător și pentru un magazin, pentru majoritatea produselor mai pot fi costuri pentru procesare, ambalare, marketing, reciclare, incinerare, compostare șamd.

Mai accesibile sunt aprozarele, piețele zilnice de cartier și piețele volante săptămânale.

Aprozarele sunt similare în produsele oferite cu piețele zilnice de cartier. Ambele au programe similare de lucru – deschise de dimineață până seara, cu un mare avantaj pentru piețele zilnice deschise și duminica, cu volum și o diversitate mai mare pentru piețele zilnice. Se poate spune că piețele de cartier zilnice sunt un fel de mari aprozare, cu foarte mulți angajați.

În piețele zilnice sau mai mult pe lângă tarabe sunt mulți producători prezenți, pot fi acolo membri din familie sau parteneri/asociați.

Mult mai “aproape” de ideea de producător sunt piețele volante, sâmbăta sau/și duminica, piețe săptămânale sau de sezon. Aici sunt șanse mai mari să dai de producători care au timp și dispoziție de a servi ei cu mânuța produsele lor în “timpul liber”

Chiar și în cazul produsului cumpărat de la o piață volantă, din mâna harnicului producător, tot apar costuri suplimentare legate de plata zilier/culegător, depozitare, transporturi, taxă de piață/tarabă și plata timpului producătorului care acum e pe post de vânzător.

Costul de vânzare se va adăuga la produs chiar dacă va fi vândut de producător.

În piețele zilnice este imposibil zi de zi pentru ca cel care culege sau produce să fie și la tarabă și pe câmp. În funcție de ce produse produce, va la tarabă câteva zile pe lună sau pe sezon.

Important e de definit ce înseamnă “producător”.

Producător poate fi o persoană sau o asociere de persoane. Persoanele producătoare pot fi rude sau pot fi doar asociați/parteneri fără a fi și rude.

Dacă admitem că producătorul poate fi o asociație sau un parteneriat indiferent de gradul de rudenie, putem admite că la tarabă poate sta un asociat și la câmp poate sta alt asociat.

Putem admite și faptul că asocierea și parteneriatul poate consta în simplul fapt că unul din parteneri produce și celălalt vinde en-detail ce cumpăra angro de la producător.

Este o dorința și speranță a clienților de a vedea producătorul tot timpul la tarabă, să se descurce cum o putea, la munca non-stop, la tarabă în weekend și în timpul săptămânii pe câmp.

Iluzia producătorului zmeu prezent tot timpul la tarabă este vândută la tarabele piețelor zilnice și chiar la la tarabele din piețele volante.

Chiar și în piețele volante nu poate veni mâna producătorului direct. Se dezvoltă și aici parteneriate în familie, între prieteni sau înțelegeri cu diverși furnizori sau direct cu producători.

Mare atenție și la produsele vândute din fața viilor sau livezilor: vinul poate fi adus din altă parte și merele la fel.

Invazia legumelor și produselor din import e similară cu invazia produselor autentice de la “producător”. Și în cazul produselor românești se produce o distanțare a producătorului de tarabe. Legumele și fructele de la producător sunt aduse cu mașina în mari platforme en-gros și apoi sunt cumpărate în cantități medii de cei care vând în piețele zilnice.

Marile magazine au depozite proprii în care colectează produsele de la producător sau de la alți intermediari.

Problema aparentă poate fi considerată intermediarul dacă intermediarul nu îndeplinește niciun rol, nici măcar pe cel de transportator.

Transportatorul intermediar poate fi considerat un intermediar bun dacă oferă un preț sustenabil pentru viitoarea cultură a producătorului. Intermediarul rău este cel care cumpără la prețuri derizorii produsele producătorilor care nu au posibilități de depozitare/refrigerare. Un alt intermediar rău este cel care ia doar niște comisioane din pix, doar pentru a permite accesul în piața sau magazin al produselor respective.

O soluție bună este constituirea de depozite cât mai multe aproape de producător, pentru a fi vândute produsele la un preț cât mai bun. O altă soluție poate fi cea de depozitare și conservare a produselor pentru perioade cu cerere mare și prețuri bune.